Când relația devine un joc de Activity (fără sfârșit)

Imaginează-ți că ești la o seară de jocuri cu prietenii. Ai tras un cartonaș pe care scrie un concept abstract, să zicem “nevoia de siguranță”. Regulile sunt clare: nu ai voie să vorbești. Trebuie să mimezi.

Începi să dai din mâini, să faci gesturi largi, să punctezi în aer. Partenerul tău se uită la tine confuz. Aruncă răspunsuri la întâmplare, din ce în ce mai pe lângă subiect. Tu te simți din ce în ce mai neînțeleasă, gesturile tale devin mai bruște, aproape agresive din cauza frustrării. El începe să se simtă presat, intră în defensivă sau într-o competiție absurdă de “cine are dreptate”. Ceea ce trebuia să fie un joc distractiv, un moment de conexiune, se transformă rapid în furie, izolare și reproș.

Sună cunoscut? Din păcate, pentru multe cupluri, viața de zi cu zi seamănă izbitor cu acest joc de Activity, unde fiecare mimează nevoi sperând că celălalt va avea intuiția magică de a ghici “cartonașul” emoțional.

De ce ajungem să vorbim limbi diferite?

Te-ai întrebat vreodată de ce, deși poate deja locuiți împreună de ani buni, sau vă cunoașteți atât de bine încât gândiți de multe ori același lucru,, uneori pare că nu vorbiți aceeași limbă? Motivul este simplu, dar mai deep: 

sursa: pexels.com

Fiecare are propriul limbaj intern, învățat încă din copilărie

În primii ani de viață (dar nu exclusiv), am învățat ce înseamnă iubirea observând cum era ea exprimată (sau neexprimată) în familia noastră. Dacă pentru tine iubirea însemna prezență fizică și joacă, iar pentru partenerul tău iubirea însemna “te las în pace să te odihnești pentru că ai muncit mult”, veți ajunge la conflict. Tu vei mima “stai cu mine”, el va mima “îți ofer spațiu din respect”, iar amândoi vă veți simți respinși.

Fiecare are propriile nevoi într-o relație

Nevoile noastre sunt adesea răspunsuri la rănile din trecut. Cineva care a crescut într-un mediu instabil va avea o nevoie acută de predictibilitate și control.

Cineva care a crescut fiind controlat excesiv va avea o nevoie acută de autonomie. Când aceste două nevoi se întâlnesc, jocul de Activity devine extrem de tensionat pentru că miza nu mai este un punct în joc, ci o luptă pentru satisfacerea nevoilor de care am fost deprivați.

Asumpțiile tăcute într-o relație: Contractele pe care nu le-a semnat nimeni

Cea mai periculoasă capcană într-o relație: prezența asumpțiilor tăcute. Acestea sunt convingerile noastre rigide, transformate în așteptări, pe care nu le-am verbalizat niciodată clar, dar pe care le considerăm “de la sine înțelese”.

• “Dacă mă iubește, ar trebui să știe că sunt obosită și să preia el sarcina asta.”
• ”E evident că sunt supărat, de ce mai trebuie să spun de ce?”
• “Dacă îi pasă de mine, va face acest lucru exact așa cum l-aș face eu.”

Asumpțiile tăcute sunt, de fapt, niște contracte unilaterale. Noi am semnat în locul partenerului, am stabilit clauzele, iar când el “încalcă” o regulă despre care nici nu știa că există, noi ne simțim trădați. Problema este că, în timp ce tu crezi că transmiți un mesaj clar prin tăcerea ta pedepsitoare sau prin gesturile tale bruște, partenerul vede doar o mimă de neînțeles. Furia care apare atunci nu este despre ce a făcut sau n-a făcut celălalt, ci despre distanța uriașă dintre ce am așteptat (asumpția) și ce am primit (realitatea).

Așadar, este crucial să devenim conștienți despre aceste asumpții ascunse pe care le avem și să începem să vorbim pe aceeași limbă.

sursa: pexels.com

Cum să începeți să vorbiți pe aceeași limbă în cuplu:

Exercițiul Celor două cercuri (Metoda Gottman)

Pentru a ieși din cercul vicios al mimei și al frustrării, putem folosi o unealtă din terapia de cuplu Gottman: Cele două cercuri. Acest exercițiu vă ajută să găsiți un compromis fără ca vreunul să simtă că și-a pierdut valorile fundamentale.

Vizual, desenați două cercuri concentrice (unul mic în interiorul unuia mare):

1. Cercul interior: Nucleul (Nenegociabil)

Acesta reprezintă valorile tale de bază, credințele profunde și aspectele asupra cărora nu poți face compromisuri fără a simți că îți trădezi identitatea.

• Ce incluzi aici: nevoi fundamentale, principii morale, limite psihologice.
• Regulă: Acest cerc trebuie să fie cât mai mic posibil. Dacă pui totul în nucleu, compromisul devine imposibil. Alege exact ce este cel mai important, nenegociabil.

2. Cercul exterior: Zona de maleabilitate

Acesta este spațiul în care ești dispus să negociezi, să te adaptezi și să accepți influența partenerului.

• Ce poți să incluzi aici: Detalii logistice, preferințe secundare, metode de execuție.

Cum lucrați cu ele?

1. Pregătire: Fiecare își completează cercurile pentru o problemă specifică (ex: cum petrecem sărbătorile sau cum gestionăm finanțele).
2. Discuția: Împărtășiți ce ați scris. Ascultă cu atenție ce se află în nucleul partenerului – acelea sunt zonele pe care trebuie să le respecți cu sfințenie.
3. Căutarea compromisului: Concentrați-vă pe zonele din cercurile exterioare. **Care este un compromis pe care îl putem face?

De ce funcționează?

Gottman a descoperit că în relațiile fericite, partenerii acceptă influența celuilalt. Acest exercițiu transformă o luptă pentru putere într-un efort colaborativ, validând în același timp integritatea fiecărei persoane.

Cum arată practic această tehnică în cuplu?

De exemplu, să luăm un cuplu fictiv: la rubrica aspecte nenegociabile,

• cele ale Evei erau că ea trebuie să fie liberă să se simtă bine și să cunoască oameni noi;
• cele ale lui Thomas exprimau clar că el nu suportă să o vadă dansând sau atingând alți bărbați, nici măcar într-un mod prietenesc.

Aspectele maleabile erau:

• cele ale Evei – ea nu trebuie să stea complet separată de soțul ei la petreceri;
• cele ale lui Thomas – el poate suporta ca ea să vorbească cu alți bărbați timp de câteva minute.

Compromisul provizoriu a fost acela că vor sta împreună la petreceri aproximativ jumătate din timp; în cealaltă jumătate, ea va putea petrece de una singură, dar nu va dansa și nu va atinge alți bărbați, iar dacă el îi va spune că îl deranjează ceea ce face, ea va înceta.

Așadar, încercați să conturați problemele în același mod: întâi scrieți o propoziție clară din care să reiasă care este problema și care sunt visurile care o alimentează; apoi notați care aspecte sunt nenegociabile pentru fiecare dintre voi și care sunt cele față de care puteți fi flexibili. La final, consemnați în amănunt care este compromisul provizoriu pe care amândoi sunteți de acord să-l încercați pentru o scurtă perioadă, ca să vedeți cum funcționează.

Cu această ocazie vă recomand și cartea “Cele sapte principii ale unei casnicii fericite” scrisă de – John M. Gottman și Nan Silver. Nu este o carte doar pentru cuplurile căsătorite, este o carte care poate învăța cuplurile cum pot să ajungă la o relație frumoasă și sănătoasă, de lungă durată.

Cum să jucați Activity în cuplu, dar acum varianta corectă

Inspirat din scrierile și abordarea terapeutică a lui Carl Rogers bazată pe ascultare activă și reflectări empatice, este acest exercițiu care are următorii pași:

• Practic, e o chestie super drăguță care te ajută să nu te mai cerți “peste” celălalt. Ideea e simplă: când conflictul escaladează și pare că nu vă mai înțelegeți, vă alegeți un obiect din casă care să fie simbolul vostru de comunicare, poate fi un ursuleț de pluș, o pernă sau orice obiect moale. Dacă este un obiect care are valoare sentimentală pentru voi, cu atât mai bine.

• După ce ați ales obiectul, vă așezați față în față și îl puneți între voi. Când unul dintre voi simte că are ceva pe suflet, ia obiectul în brațe. În acel momentul, el e singurul care are voie să vorbească. Celălalt partener trebuie pur și simplu să asculte, fără să intervină, fără să se apere, doar să fie acolo prezent. Cel care vorbește ține cont de câteva guidelines de comunicare: Comunică ceea ce simți la persoana I: “Eu simt x emoție…“ nu la persoana a II-a: “Tu m-ai supărat”. Comunică specific ce te-a deranjat: …faptul că nu m-ai sunat deși așa am stabilit”, nu eticheta “ești un nesimțit”.

sursa: pexels.com

• Când cel care are obiectul simte că a terminat ce a avut de spus, nu dă obiectul partenerului încă. Acum partenerul care a ascultat, înainte să poată să-și spună punctul lui de vedere, trebuie să demonstreze că a înțeles ce a transmis cealaltă persoană. Trebuie să parafrazeze: „Deci, dacă am înțeles eu bine, pe tine te-a deranjat că…am înțeles bine?”.

• Dacă nu a prins ideea nu primește obiectul. Trebuie ca partenerul care are obiectul să-i mai explice o dată până când el reușește să repete pe scurt exact ce a simțit. Abia când primește confirmarea că “da, ai înțeles corect”, abia atunci poate să primească obiectul și se inversează rolurile.

De ce e așa de fain exercițiul ăsta pentru relație?

Te ajută enorm să înțelegi ce e în mintea celuilalt fără să mai sari la concluzii sau să te simți atacat. E despre: te ascult până te înțeleg, abia apoi vorbesc și eu.

De asemenea, acest exercițiu poate:

• Reducere defensivitatea: Nimeni nu se întrerupe, fiecare folosește un limbaj adecvat (la persoana 1, orientat pe comportamentul negativ nu pe o trăsătură a partenerului) și fiecare partener îți dă silința să-l înțeleagă pe celălt, este pur și simplu rețeta perfectă anti-defensivitate.
• A vorbi despre emoții/nevoi poate rezolva o parte din conflict: Simplul fapt de a pune în cuvinte o emoție (în psihologie se numește affect labeling) reduce intensitatea acelei emoții în creier (amigdala se liniștește).
• Aduce claritate: Când îți auzi propriile cuvinte repetate de partener, poți realiza multe lucruri. Puteți realiza fiecare că poate nu exprimați foarte clar ceea ce simțiți, că poate uneori folosiți un ton mai dur sau din contră, mai indiferent care deseori poate produce confuzie. Așadar acest exercițiu vă împinge să fiți mai conciși și mai preciși.
• Activează empatia: Nu poți parafraza corect dacă nu ai încercat, măcar pentru un minut, să intri în papucii celuilalt. Acest proces construiește punți neuronale către empatie, chiar și în mijlocul unei neînțelegeri.

În final, comunicarea autentică într-o relație începe cu înțelegerea propriei nevoi

De cele mai multe ori, ne certăm cu partenerul pentru că “nu ne înțelege”, dar adevărul inconfortabil este că nici noi nu ne înțelegem întotdeauna pe noi înșine.

Suntem atât de ocupați să mimăm frustrarea, oboseala sau dezamăgirea, încât uităm să ne uităm cu atenție la cartonașul nostru. Comunicarea autentică nu este despre a convinge partenerul să facă exact ce vrem noi. Ea începe cu un moment de onestitate cu noi înșine:

Exemplu: Ce am eu nevoie acum, de fapt?

Mă deranjează doar că nu a spălat vasele exact după ce am terminat de mâncat sau realizez că deep down simt că am nevoie să nu mă simt singură cu toate treburile casei. Vreau să simt că îi pasă.

Acum, în loc să manifest furia că nu le-a spălat, aleg să-i comunic partenerului că “Simt că sunt singură cu toate treburile casnice și faptul că nu vezi asta mă face să simt că îți pasă mai puțin de mine. Aș vrea să rezolvăm asta.”

Când reușești să îți identifici nevoia clar, fără măști și fără mimă, jocul de Activity se oprește. Nu mai e nevoie de ghicit. Rămâne doar o conversație de la suflet la suflet, în care “cartonașul” este pus pe masă, la vedere.

Nicio relație nu merge de la sine. Comunicarea constantă nu este doar normală, ci este semnul unei legături sănătoase.

---

Burklund, L., Creswell, D., Irwin, M., Lieberman, M., Kalisch, R., & Gutenberg, J. (2014). The common and distinct neural bases of affect labeling and reappraisal in healthy adults. Frontiers in Psychology, 5. https://doi.org/10.3389/fpsyg.2014.00221.

Brooks, J., Shablack, H., Gendron, M., Satpute, A., Parrish, M., & Lindquist, K. (2016). The role of language in the experience and perception of emotion: a neuroimaging meta-analysis. Social Cognitive and Affective Neuroscience, 12, 169 – 183. **https://doi.org/10.1093/scan/nsw12**

DiFrancesco, C., Roediger, E., & Stevens, B. A. (2015). Schema therapy with couples: A practitioner’s guide to therapeutic relationships. Wiley-Blackwell.

Gottman, J. M., & Silver, N. (2018). Cele șapte principii ale unei căsnicii fericite (V. Gabor, Trad.). Editura ASCR.

Kuhn, R., Bradbury, T., Nussbeck, F., & Bodenmann, G. (2018). The Power of Listening: Lending an Ear to the Partner During Dyadic Coping Conversations. Journal of Family Psychology, 32, 762–772. https://doi.org/10.1037/fam0000421. Rogers, C. R. (1967). On becoming a person: A therapist’s view of psychotherapy. Robinson.